Să nu cerem prea mult lui Dumnezeu !

-

Atâta dor simți uneori să dai de tihna unei rugăciuni alese. Cuvintele însă te învălmășesc, te cotropesc vrăjmașe. Gândurile se îmburuienează, ochii caută zadarnic scăpare. Relele te năpăstuiesc, veștile despre felurimea întâmplărilor te tulbură. Nu găsești nici timp și nici loc pentru liniștea sufletului. Până și bisericile zumzăie, clocotesc. De dincolo de aceste redute de pace și har năvălesc înăuntru zgomotele orașului, scârțâitul chitarelor, răcnetele saltimbancilor, tobele și zdrăngănelele lăutarilor de pe la te miri ce festivități sau târgovețenii. E mare izbăvire să găsești o gaură de șarpe unde să-ți bagi preț de câteva clipe capul, să nu mai auzi nimic și pe nimeni.

Minune mai presus de toate minunile este să-L descoperi pe Dumnezeu. Câtă neputință și câtă sfărâmare ca să-L poți dobândi ?  Strigătul mut al sufletului se desface din taina lui ca să aprindă dorul după acest mare Dumnezeu al inimii. La rugăciune pare că totuși nu se întâmplă nimic, dar așteptările cugetului încă nu se sting. Mintea scotocește dovezi, ochii strivesc lumina, urechile stau țintuind cuvintele, apropiind șoapte, fremătând…

            Deasupra ființei noastre precare, contemplația își caută loc de ședere ca un turban ieșit din mărimile proprii, ca un al doilea cap adăugat nefiresc. Nimic… aproape nimic nu dă pas lămuritor căutării. E semn că pe Dumnezeu nu-l mulțumește câtuși de puțin ce morăresc mințile noastre la rugăciune; nu-l mângâie nicicum contemplația, infatuarea unui spirit subțire, analitic. Pe Dumnezeu îl interesează taina ta, durerea ta, suferința ta și felul în care tu îți asumi realitatea care te încojoară. Nu trebuie să-I spui multe ! Te știe. Te cunoaște.

            Interesului pentru semantica încremenită a vreunui discurs bine ales, pe care să i-L prezinți lui Dumnezeu în rugăciune, îi poate lua locul o tăcere la fel de lămuritoare. Teologia sintetizează formule, vorbăria multă creează însă limite restrictive. Există un soi de tehnologie a limbajului care atentează împotriva procesului de intenție. În misterul dialogului liturgic sunt sensuri care rămân nespuse, pentru că alminteri s-ar compromite chiar ceea ce este mai scump: mireasma lor inițiatică. Exegeza cultului trimite de cele mai multe ori la un liturgism lipsit de viață pentru că își propune să înfășoare în sine semnificațiile, strivindu-le. Liturghia nu se explică – se simte, se respiră, se adulmecă. Dacă pui acolo rațiune, e atât de complicat să urmărești totul…

Rămânem neatinși de logica timpilor liturgici ca să păzim împreună cu Hristos bucuria unor fapte de viață pe care, deși nu le putem explica deplin în cuvinte, le înțelegem cu inima. Altminteri ne insularizăm ritualic în individualități aglomerate sistemic după strânsoarea aceluiaș proiect globalist, impersonal, anonim. Refuzați de ecoul oricărui mister, ne vom asimila unei grămezi care își întinde devenirea spre anonimitatea unei împreună locuiri de prezențe fizice, timp în care suflarea ei de viață rătăcește abătută de gânduri. E ireal, nefiresc, inutil să te pierzi astfel în mulțime.

Ancora din Oceanul cel de Sus

     A fi om duhovnicesc este singurul mod de a înfrunta timpul !

Nimic nu poate fi mai greu pentru suflet, nimic mai chinuitor și mai ucigător decât spaimele fiecărei zile, fricile, amenințările. Din nefericire trecem deseori acest prag emoțional fără să fim pregătiți, pentru că întâmplările ne surprind. Timpul se rostogolește peste rosturile cele uitate sau mai curând peste rosturile noastre cele neîmplinite. Năvala zilei nu-ți dă pace. Secundele o iau razna – caruselul anilor gonește haihui - parcă nu mai e timp pentru nimic. Oamenii se îmbolnăvesc de dorul tihnei pierdute în visurile lor cele de demult. În schimb grijile lor sporesc, inima freamătă la fiecare zvon, la fiece vaiet; unii semeni se sting în suferințe și boli, alții petrec, alții aleg să-și stingă amarul în fel și chip. Se nasc generații care împing către limita trecerii alte și alte generații. Și tot așa ! Unii se duc, alții vin, lăsând firii loc să se întrebe dacă sunt cu adevărat deșertăciune toate acestea…

Pentru că nu se poate să murim fără să fi priceput nimic din câte ni se întâmplă, încerc un gând: ce preț poate avea îngăduința pe care ne-o dă Dumnezeu zi de zi în suflarea de viață care se zbate în piept?! Cum e să înțelegi pe deplin bucuria de a fi viu ? Nu este asta o mare minune ?!

Am convingerea că un răspuns, oricât de stângaci, la aceste întrebări ar avea darul să ne scoată, măcar pentru câteva clipe, din iureșul necontenitelor spaime privind neajunsurile vieții. În fond va trebui să înțelegem care sunt adevăratele măsuri cu care să ne îmbrăcăm dorințele, așteptările, visurile; să ne construim cu mai multă conștiență motivațiile interioare, care în mod uzual provoacă decizii; să înțelegem că nu ne putem izbăvi de blazare, de stres sau de moarte altfel decât introducând în viața noastră o drastică limitare a tentațiilor senzorialității și instinctualității care ne guvernează de fapt. Să încerci a-ți redefini rațiunea pentru care trăiești după alte temeiuri decât impulsurile imediate, să scapi de tirania nevoilor apăsătoare ale zilelor de azi, de mâine și de poimâne încercând curajul de a deveni un om spiritual - este ceea ce lipsește cu adevărat acestui tablou de criză.

Pentru a descoperi temeiul vieții spirituale nu-i necesar să te ascunzi de ceilalți ca să poți înțelege ceva și nici nu-i nevoie să călătorești prea mult. Evenimentul spiritual e mai aproape decât crezi. Nu-i nevoie să stâlcești realitatea, să o fracturezi, să o demolezi pentru a o înțelege. Întâmplările de lângă tine sunt examene spirituale pe care poți să le promovezi sau nu, în funcție de măsura până la care ai ajuns. Atunci când ți se pare că ai pierdut imens în planul vieții materiale, când te cotropesc lipsurile, când nu mai știi ce să faci și cum să scapi, trebuie să știi un fapt sigur: mai există încă soluții, mai sunt căi de rezolvare a problemelor, mai poți avea o nădejde. Este însă important să afli soluția corectă. Există o sumă de false probleme care chiar nu merită vreo soluție. Aici se cere maturitate duhovnicească – discernământ adică.

Muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu

Când citești cuvintele proorocului Isaia care grăiește despre așezarea puterii lui Dumnezeu peste lume - "Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! " (Isaia 66,1), te întrebi cu fascinație în ce fel a putut fi descoperirea lui Dumnezeu către Moise în Muntele cel Sfânt și ce sălaș ar fi putut găsi Dumnezeu acolo ?! Dacă cerurile nu-L pot încăpea după cuviință, dacă ostroavele Îl văd şi sunt cuprinse de spaimă și dacă în fața Lui marginile pământului tremură (Isaia 41,5), cum vom pricepe mărirea Lui și slava Lui cum o vom cuprinde ?!

            Scriptura zice că s-a suit Moise în Muntele Sinai ca să primească legea, acolo unde Se pogorâse Dumnezeu cu foc, iar muntele fumega tot; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieșirea 19, 18). Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el (Ieșirea 34, 29). Ce mare minune și câtă luminare a firii la vederea lui Dumnezeu ?! De la această priveliște poporul întreg era oprit, ca nu cumva văzând cutremurătoarea slavă să fie lovit de moarte.

Astfel înfățișează Sfânta Scriptură arătarea lui Dumnezeu către oameni într-o vreme în care idolatria și necunoașterea voii Sale îl țintuia pe om în ferecăturile morții.

Peste timp, la plinirea vremii, S-a arătat însă slava lui Dumnezeu într-un alt chip: cu blândețe, cu gingășie și dragoste, într-o apropiere tainică, profundă, intimă – o apropiere a Duhului care pe toate le ține în ființă și de la care se revarsă râuri de viață.  Psalmistul avea să cugete la această mare minune zicând: Văzut-am, Dumnezeule, intrarea Ta, văzut-am intrarea Dumnezeului şi Împăratului meu în locaşul cel sfânt ! (Ps. 67, 25) și odată cu aceasta aveam a pricepe că Dumnezeu a binevoit să aleagă un alt munte, cu totul sfânt, ca să locuiască în el (Ps 67, 17).

Acest al doilea munte al sălășuirii lui Dumnezeu la noi rămâne pentru omenire o taină negrăită, o comoară ascunsă în inimile credincioșilor, o bucurie de nespus. Se poate înțelege că vorbesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inimă ! Se poate crede că tainica arătare a lui Dumnezeu la noi nu-i altceva decât fiorul prezenței lui Dumnezeu, știința Lui, bunătatea Lui, cunoașterea Lui, puterea Lui, adunate mănunchi și puse la temeiul noii zidiri în Iisus Hristos.

Adevărat, însă cu mult mai mult acest munte, care freamătă în cutremurarea de Dumnezeu, în dragostea și ascultarea de El, este o făptură minunată pe care Dumnezeu și-a ales-o ca Templu pământesc al sălășluirii Sale: un suflet nobil, pur, o copilă abia ieșită din rosturile sfinte ale jocurilor copilăriei, care se vede așezată în fața rosturilor sfinte ale purtării celei mai mari minuni în sine: nașterea după trup a Fiului lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să ai credit…!

        Reflexul pe care natura noastră consumistă îl cultivă, în raport cu actualele tendințe de factură economică, ne determină să acceptăm în viața de zi cu zi anumite restricții comportamentale, care gravitează în jurul problemei banului, a sărăciei sau a avuției.

De la ultimul șef de atelaj, stăpân pe meseria lui în vreun cătun uitat de lume și până la cele mai de sus clase conducătoare instalate în capitala țării, finalitatea existențială pare a se restrânge la sensul captiv al unor interese de tip economic. Nu există preocupare mai motivată decât aceasta. Totul, aproape totul, trece prin sfera de coordonare a acestui demon, altminteri nici nu prea poți să ieși din casă, pe stradă, fără o formulă financiară asiguratoare. Aceasta va avea să fundamenteze un nou tip de construcție spirituală, o nouă „spiritualitate” programată să diversifice accente multiple ale problemelor economice, particulare sau globale.

Rugăciunea momentului începe a fi centrată pe substratul deloc mistic al nevoii crescânde de suport financiar. Oameni disperați că își pot pierde casele, avutul și truda de o viață - din pricina imposibilității achitării datoriilor la bănci - trăiesc drama acestei confiscări de tip ideologic: obsesia acoperirii financiare.

De la capătul celălalt al timpului, implacabil scurs de la Hristos încoace, auzim un cuvânt nădăjduitor pe care spiritul contemporan se încăpățânează să îl prindă:

“Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!” (Luca 12, 22-24).

În urechile multora cuvintele acestea sună oarecum anacronic, nerealist, lipsit de sens. Convențiile lumii noastre ne-au depărtat atât de mult de mulajul acesta existențial în care supraviețuirea putea avea expresia firească a pigulelii din oferta inepuizabilă a naturii. Firea umană, eminamente construită pe un suport ambiental natural, resimte de-acum masiv ruptura artificializării. Condiționările sale imediate suferă mutația inadecvării la mediu, astfel cadrul natural - gândit ca un areal asigurator pentru orizontul perfect accesibil creșterii sale spirituale - începe să se dea la o parte precum o foaie de cort. Omul se readaptează continuu… își construiește, însă, cu fiecare lovitură tehnologistă pe care o dă naturii, propriul cavou, propria aneantizare.

Sistemele economice din ce în ce mai complicate vor să reconstruiască un mod de viață în relație cu care omul originar să uite a se simți incompatibil. Firul ierbii va deveni un inconvenient major în calea aglomerărilor de tip industrial. Talpa goală va fi ajutată să refuze conexiunea cu lumea ei profundă, cea dintru început.

Iată-ne, așadar, într-o vreme a emancipării pașilor… Telefonul mobil simte nevoia minutelor de credit; locuirea în propria casă devine încet, dar ferm, manifestarea unui drept confuz, care să nu mai facă diferența dintre samavolnicia impozitării aerului și natura unui privilegiu la liber, pentru că respirația rămâne, nu-i așa, o șansă de care nu poți fi totdeauna sigur. Băncile, dovedindu-și de-acum suprapotența unui control total, vor savura bucuria împachetării întregii suflări de gloabe în hainele strâmte și dureroase ale căruței de sclavi. În spatele băncilor, ascunși în compoziția unei birocrații lipsite de acoperirea credibilității, degeaba vom încerca să descoperim adevărații stăpâni de pe plantația aflată în posesia altor adevărați stâpâni - nimeni nu va putea vreodată să-i convingă pe aceștia de înțelesul simplu al efemerității.

De-aici mai departe lumea noastră va trăi pe credit, va respira pe credit, va mânca pe credit, se va îmbrăca pe credit, va vorbi pe credit, se va ruga pe credit… Puținii supraviețuitori ai acestei monstruoase situații vor fi doar aceia care vor învăța să se înțeleagă cu ursul la micul dejun al aceleiași tufe de mure.

Lucian Grigore

Stângăcii vestimentare

            Frumusețea adevărată are un chip lăuntric, este o tensiune a duhului care se împărtășește inimii și nu ochilor. Și pentru că înțelegem abia mijit lucrul acesta judecăm lucrurile uneori doar prin observația simplă, ruptă de semnificație și nu prin ceea ce reușesc să traducă detaliile de dincolo de retină.

       Noblețe, eleganță, stil – iată ce poți aștepta să vezi la perechile de tineri care vin înaintea sfântului altar pentru a primi binecuvântarea căsătoriei. Cununia, una dintre cele șapte minuni ale lumii, pe care Biserica o păstrează în conștiință ca pe una dintre cele șapte sfinte taine ale împărtășirii de Duhul lui Dumnezeu, este culminația unui poem de dragoste fără sfârșit, un legământ al dorului, un joc sfânt al conștiinței de sine așezat la picioarele încrederii față de celălălt. Adesea tinerii vin să-și plece fruntea dinaintea acestei minuni cu o dăruire totală, cu o stăruință sfântă și cu o credincioșie fără margini, de-aceea pașii lor sunt numărați între pașii călăuziți de îngeri, rostuiți în căile Domnului, purtați în mâna de foc și de dragoste a lui Dumnezeu.

            Înfășați în aceste puteri mirii înfiripă legământul bunei-petreceri a vieții împreună, atingerea de cele sfinte cu mâinile așezate în semnul crucii, deasupra Sfintei Evanghelii, sau atingerea cu buzele sorbind rostul unic al existenței lor revărsat din potirul sfânt al dragostei și mântuirii, dau acestui moment unic și - de dorit - irepetabil, o lumină pe care cei doi o vor lua cu sine spre lume, pentru a o păstra în sânul căminului lor zi de zi.

            Momentul acesta ar trebui să fie sobru, decent, luminos. Costumația mirilor, a nașilor, a nuntașilor, ar trebui să acopere și nu să descopere vulnerabilități comportamentale. Biserica fiind un spațiu al întâlnirii de taină cu Dumnezeu și nu un loc al ispitirii, cere ca ținuta miresei, a nașei sau a domnișoarelor de onoare să nu se confunde cu îmbrăcămintea sumară de plajă și nici cu ținuta „damelor de companie”, ci să fie atent aleasă pentru a exprima corect caracterul nobil al persoanei care o poartă, precum și respectul cuvenit pentru o astfel de solemnitate.

            Din păcate creatorii vestimentari de pe la noi nu înțeleg această ingerință, încât se întâmplă adesea ca protagoniștii momentului să fie puși în situația dificilă de a nu găsi în piața vestimentară haine croite într-o notă de bun simț, serioase, lucrate cuminte și fără extravaganțe penibile. Sunt destul de frecvente cazurile în care miresele realizează contrastul izbitor între înălțimea momentului și nonconformismul liniei lor vestimentare și încearcă stângaci, cu buchețelul, să-și acopere decolteul de budoar.

           Pentru acele tinere care nu înțeleg că este mai frumos lucru să poarte o rochie acoperitoare și nu una provocatoare recomand să încerce bunul gust, modestia și sobrietatea cercetând ținutele pe care le-au putut etala în filmul ultimelor două nunți princiare Charlene Wittstock - mireasa prințului Albert al II-lea de Monaco, sau Kate Middleton - mireasa prinţului William. Desigur, n-am să pot crede că toată lumea are acces la serviciile designerului vestimentar italian Giorgio Armani sau la serviciile casei de modă Alexander McQueen, totuși, e important să știm ce anume cerem.  

            Ori, după modul cum formulăm o anumită comandă, putem trăda prostie, frustrare, exhibiție, obsesie, sau dimpotrivă, un înalt simț al demnității. Așadar, manelismul vestimentar nu are ce căuta în concepția unei petreceri de bun gust, necum în incinta vreunei biserici. 

(.L.G.)

Taina încrederii

       Perspectiva ancorării descoperirilor dumnezeiești în istoria vechitestamentară avea să decline inevitabil evidența unui act de voință unilateral: Dumnezeu vorbea omului, îi împărtășea taina voii Sale, îi transmitea poruncile Sale, cerându-i o măsură precisă a conformității. Voința omenească, însă, nu putea avea o determinare egală cu măsura grijii lui Dumnezeu pentru lume, de aceea tot ceea ce era poruncit rămânea iremediabil exterior comanda-mentelor intime omenești.
       Altminteri, în vechime, Dumnezeu va fi pătruns deseori planul existențial uman nu numai cu iconomia unor îndemnuri mântuitoare, dar și cu temeiul unor minuni care purtau rostul de a întări mărturisirea. Condiția precară a omului fixată pe strădania sa ilicită de a introduce în această relație discontinuitatea, fractura, scindarea comandamentelor solicitate, făcea imposibilă recuperarea. Era nevoie, așadar, de ceva cu mult mai puternic decât legea poruncilor pentru ca orizontul de mântuire să fie unul convingător. Păcatul, care clocotea în natura umană, nu mai putea înceta altfel decât prin demontarea ontologică a ființei umane înrobite morții și prin recompunerea ei sub o formă nestricăcioasă, întocmai precum fusese zidită întru început de Creator.

       Acesta este momentul când putem vorbi, la granița dintre era păgână și cea creștină, de o diferență gândită de Dumnezeu de așa fel încât să-l despartă pe om, printr-o nouă naștere - din apă și din Duh - de chipul stricat, al nelegiuirii, pentru a-l înfășa în scutecul nou al chipului cel dintru început. Mântuitorul Hristos Însuși a ales să poarte pe cruce taina acestei prefaceri uluitoare. El a dorit să îmbrace cu Sine identitatea întregului neam omenesc arătându-i nu faptul că  - după măsura Sa de Fiu al lui Dumnezeu -  s-ar fi născut sub chipul omului, ci faptul că omul a fost rânduit a se naște după chipul lui Dumnezeu. Această restaurare a vocației primordiale va dezlega pe totdeauna circumstanța unei nepieritoare încrederi: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”(Luca 24,49) căci “veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1,8).
       Dovedirea credinței nu va mai fi de acum o cerință exterioară - o impunere a legii, ci va fi un act legat profund de condiția unei firești propovăduiri. Astfel, a-L mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeului se adaugă în inimile martorilor Învierii Domnului ca un mandat de autoritate pe care Biserica va avea să-l poarte până la sfârșitul veacurilor. Dumnezeu se lasă în seama propovăduirii unei mici grupări de pescari, ucenici necărturari, tocmai pentru a arăta măreția acestei prefaceri lăuntrice cu care El a aprins lumea. A vesti cuvântul evangheliei Domnului Hristos înseamnă a acredita pe mai departe calitatea de martor al credinței în El. Aceasta este o bucurie nespusă, dar și o datorie.

       Doamne, mulțumim pentru încredere !

(.L.G.)

Desculț prin Cer

          Sărbătoare a curajului și a depășirii orizontului durerii, Paștele, această supremă Trecere, îl proiectează pe omul precar dincolo de oricare limită a vulnerabilităților în care se simte încorsetat. Ceea ce pare a fi destructibil află acum calea unei confruntări maxime cu temeiurile intime ale existenței veșnice. Rațiunile lui Dumnezeu schimbă disperarea umanității în șansă, întristarea în bucurie, moartea în Viață. Suferința va grăbi această inversare de roluri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur are a o zugrăvi în aceste cuvinte: “Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că (de ea) ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului !”. Paradoxal ! Moartea însăși piere în vâlvătaia iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu pentru om: o dragoste care, de altfel, nu mai poate muri.

          Descoperită lumii ca sens inițiatic, ca un parcurs pavat cu dogmele unor înțelesuri greu descifrabile, minunea aceasta indică - practic - o altă finitudine a vieții, ascunzând în lumină adevărul că existența noastră nu poate suferi restricția unei morți implacabile. Zilele dobândesc astfel rostul unor zbateri care au codul veșniciei, lăsate să rescrie timpul cu caractere adânc încrustate în icoana lui Dumnezeu la care nu există timp. Cerurile găsesc pentru om un răspuns logic, coerent: dăinuirea !

          Acoperișurile realității, aflate până nu demult sub cheie, se dau încet deoparte pentru a lăsa între Dumnezeu și lume calea deschisă. Omul primește cheile Împărăției Cerurilor. Poate deschide și poate intra desculț acolo, cu picioare vesele, alergând peste nori. Dumnezeu însuși se lasă de acum în seama omului, la mintea lui, la măsura lui, ca să-și regăsească statura în el. Curățit la spălarea Cinei, păcătosul înțelege că fără Dumnezeu va fi inaccesibilă o astfel de plutire. E nevoie de ceva mai mult decât o statură de om ca să întâmpini pe Domnul în văzduh ! Este nevoie pentru aceasta de o statură de copil, pare-se. “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3), zice Domnul !

           Ce ne rămâne de făcut ? Să reînvățăm jocul !

          Copiii îl știu. Ei știu să fie smeriți, curați, nerăutăcioși, nedeprinși cu patimile, cu clevetirile, cu judecățile…

           Să ai un suflet de copil e ca și cum ai lăsa o vrabie să-ți zboare înăuntru, în piept. Să ai sufletul de copil e totuna cu a culege ciripitul păsărilor cu mâna goală, ca să le păzești în pumni țipetele ca pe niște luminițe de stea.

           A fi copil la suflet e ca și cum n-ar mai fi pe lume nici griji, nici suferințe, nici dureri și toți oamenii s-ar iubi cu iubire sfântă, așteptând daruri la zile de sărbători, ca să primească bucuria și încrederea, pacea și binecuvântarea în locul spaimelor sau în locul urii…

           Să afli că ai murit față de lumea tentațiilor de toată ziua, dar să nu doară asta… iată marea minune. O minune de care vrea să ne împărtășească pe noi Domnul !

           Hristos a înviat ! Noi însă … ce vom face ?!

(.L.G.)

"Întâlnire cu Joe Black"

          Știu că ți-e greu ! E limpede că nimic din tot ceea ce simți acum nu seamănă cu ceea ce ți-ai fi dorit cu adevărat. Văd, cum altfel să nu văd, că inima ți-e împietrită de griji, de spaime, de îndoieli. Dar am pentru tine certitudinea că nu poate fi atât de simplu să te pierzi în deznădejde fără măcar să fi încercat contrariul. Și totuși nu-i cazul să forțezi atât de mult limitele. Primește totul așa cum este și doar fă efortul de a înțelege ce ți se întâmplă.

          A fi fericit nu e tot una cu iscusința de a confecționa aparențe. Chiar poți să-ți imaginezi că toți cei care zâmbesc jovial fac asta cu toată inima ?! Nu ! E doar jocul unor complezențe cărora vor a le face față. De fapt fiecare are singurătatea lui, fricile lui. Lumea însăși este un puzzle imens construit din frânturile unor vieți ce vor să pară altfel decât sunt cu adevărat. Dar tu… nu ai cum să vrei să fii astfel !

          Primul pas ca să te salvezi este chiar acesta: să înveți să te izbăvești din hățișul aparențelor. Și acum, fiindcă ai devenit tu însuți, te rog să-ți pui cele mai serioase întrebări pe care ți le cere persoana pe care o târăști zi de zi în propriul trup. Ce vrei cu adevărat de la tine însuți ?! Ce aștepți de la ceilalți ?! Ce-ți spune ție relația cu Dumnezeu ?! Ai o relație cu Dumnezeu ?! Sau nu ?!

          Se pare că chiar ai avut răbdare, dacă ai ajuns să citești până aici ! Asta înseamnă că te preocupă persoana ta. Dar mai înseamnă ceva ! Înseamnă că-ți pasă că exiști și nu îți este indiferentă percepția celorlalți despre tine. Cel mai greu lucru de pe lume este să recunoști despre tine anumite lucruri. Dacă faci un astfel de exercițiu de recunoaștere nu ai cum să nu descoperi cât îți ești de străin, cât ești de singur cu tine și cât poți fi de rău, abominabil chiar, în unele situații pe care viața ți le-a scos în cale.

          Vrei să știi ce-ți lipsește ?! Am să-ți spun, pentru că bănuiesc! Îți lipsește …

          Dar mai bine spune tu ! Șoptit ! Să nu te audă nimeni altcineva decât omul tău de suflet, duhovnicul, sfetnicul tău de taină pe care îl ai sau pe care nici nu știi că se cuvine să-l cauți chiar azi ! Nu mai ai timp ! Nu mai amâna atât de mult ! Vei regreta să afli că poimâine ar fi prea târziu! Deja, poate un “mâine” nici nu mai există ! Șansa ta este ziua de azi. Nu mai poți miza pe ziua de mâine !

          Ai văzut filmul “Întâlnire cu Joe Black” ?! Ce-ai simți dacă peste câteva clipe ți s-ar arăta un înger și ți-ar spune: Pregătește-te de drum! Mai ai la îndemână doar o singură zi pentru viața ta cea de aici! Mâine plecăm spre ceruri!?

          Hm ! Prea multe întrebări ! Crezi că sensul pentru care ai venit pe lume ar fi acela de a fi abandonat în seama morții? Te simți frustrat de limita asta, te simți condamnat ?! Nu ! N-ar trebui !

          Am pentru tine cea mai neobișnuită veste: peste câteva zile vor fi Paștile ! Iar noi vom merge cu chipul înțelegerii către Ierusalimul cel de Sus. Acolo nu poate fi nici moarte, nici frică, nici suspin ! Acolo va fi Viață și Înviere !

          Ridică-te în Lumină !

(.L.G.)

Suflet de câine, sau întoarcerea la simplitatea compasiunii

      Virtutea credinței s-a dovedit a fi un efort atent elaborat, o cale a intenției sigure insistent promovate, un enorm șir de argumente și definiții pe care inima le împotrivește rațiunii. Avem nevoie de un întreg eșafodaj de norme, de dispozițiuni care să ne spună ce anume este permis și ce nu, sau câte dintre cele întâmplate au sau nu au sens pentru mântuire. Astfel conștiința religioasă dezvoltă sistemic mărturisiri, proclamații opozabile necredinței și necunoașterii.

      Omul religios are certitudini privitoare la sine, siguranța că se situează într-un anume fel de distincție, crede că a ajuns la o înaltă descoperire interioară dacă în chip firesc i se întâmplă să vibreze la suferințele celor apropiați, ori să simtă împreună cu cel de lângă sine neputințele și durerile aceluia. Unora le trebuie mult timp să se dumirească asupra acestei minuni - anume să-ți pese de cel de lângă tine. Cunosc câteve cazuri de creștini care și-au stricat perechi multe de pantofi pe drumul bisericii, dar care n-au învățat nicidecum un mister care ține de însăși ființa acesteia: compasiunea.

      Învățăm din predania sfinților că esența creștinismului este compasiune, dragoste, milă, îngăduință. Aceste cuvinte atât de mari par însă a se fi golit de rezonanța lor interioară din pricina unei prea dese întrebuințări generatoare de platitudine.

      Ce anume ne poate scoate din acest pericol al platitudinii ?! Evenimentul viu, pericolul, limita pe care o trasează o astfel de stare, un astfel de impas. Pericolul este altminteri un moment de examen când proba identitară a cuplajului tău la acea realitate dă adevărata măsura a personalității tale, a bagajului tău moral. Acesta poate fi tabloul fidel al unei identități pe care în condiții normale ai fi putut să o disimulezi la nesfârșit sub machiajul ipocriziei. În situații limită însă, omul își dă adevărata măsură, își arată adevăratul chip.

      Sunt aspecte ale vieții care pot fi supuse educației, antrenamentului, învățării; sunt însă disponibilități pe care nu ai cum să le cultivi altfel decât reconfigurându-ți propria viziune despre viață, despre ceilalți și despre sine. Printre virtuțile care nu se învață, ci doar se cultivă, se află compasiunea. Pare că acest simțământ este unul cât se poate de natural, firesc, universal chiar. O echipă de jurnaliști au filmat printre ruinele lăsate în Japonia de cutremurul urmat de tsunami un cățeluș care refuza să plece de lângă prietenul său, un câine mai mărișor, rănit grav. Cățelușul îl mângîia cu lăbuța pe cel aflat în suferință și îl încuraja să se ridice. Aceste imagini impresionante ne dau încredere, nouă oamenilor, că lumea nu poate pieri cu una cu două atâta vreme cât acest simțământ universal mai poate fi restituit.

      Dacă efortul nostru de a deveni oameni religioși nu ne-a ajutat să fim mai buni, atunci mai putem avea speranța să învățăm “omenia” de la cățelușul zgribulit aruncat de valurile ucigașe între gunoaie și dărâmături.
       Să ai suflet de câine nu poate fi același lucru cu a fi “câine de om” !

(.L.G.)

Taina Împărtășirii

L.G.

Am simţit cum trece prin vinele lumii un strigăt!

Durerea ce mă chema erai Tu - Cuvânt nerostit de minte…

"Să te ridici - mi-ai spus - și să mă iei la tine, în suflet.
Să dai deoparte necugetările tale și rătăcirile gândului toate !"
Dar neputând să Te ajung,
Te-am cuprins cu sângele meu… când sângele Tău m-a atins,
căci sufletu-mi singur era prea puţin să Te încapă !

Văzându-Te m-am temut… cutremuratu-m-am:
erai sfâşierea dorului meu prea sărac!
Te-am dorit… Cu sângele meu Te-am dorit…Dumnezeu !
Trupul meu neprielnic fântână părăsită ți-a fost …în vremea căutării de Tine.

Eram piatra deschisă a mormântului Tău, vestind mărturia plecării Tale spre cer…

Aceasta mi-a îndemnat vrerea de-a pururi…
să spun celor ce trec, nedumerirea că sunt,
încredinţarea ca eşti !
Și Te-am cuprins cu sângele meu… când sângele Tău m-a atins,
căci dorul meu era prea puţin sa Te încapă !


În amurg mi-ai zis: "lasă-ți şuvoiul inimii tale să te aducă spre cer!"
Și am simţit că nu ajungeam încă să cred… dar Tu ştiai neputinţele mele,
durerile mele ştiai !
Și lespedea greului zilelor mele înţelegeai cum m-apasă!
Mi-am luat atunci inima-n pumni și am strigat să mă auzi,
dar nu era de-ajuns…căci inima mea se mistuise în înaltul strigării de Tine!
Umilit am pus în locul inimii mele cuvinte,
și inima pumnilor mei a-nceput iarăși să bată la Tine,
fără să ştiu că mult mai devreme deschiseseşi chiar Tu pentru mine calea...
Așa Te-am cuprins cu sângele meu, când sângele Tău m-a atins,
căci locul inimii mele era prea puţin să Te încapă !


Era destul de târziu ! Înnoptase…
Cântam și inima Ta bătea la mine în piept, mângâindu-mi risipita povară a grijilor multe.
Cu aripile cuvintelor fremătând Te-am cuprins în noapte, sfărâmat.
Și fluturii cuvintelor mele zburdau cu aripi de sânge,
pierzându-mi cântecul dincolo de porţile cărărilor Tale.
Atunci Te-am cuprins în cântecul meu…
era chiar clipa când sângele Tău m-a atins, altfel Te-as fi pierdut…
căci și acest cânt sărac ar fi fost, și încă tot atât de puţin să Te încapă !


Te-am cuprins, Doamne,cu sângele meu …
cu lespedea trupului meu Te-am înfăşurat și Te-am pus în icoana,
ca sa nu pleci !Pentru că știu că nici sufletul meu și nici dorul,
nici inima și nici cântul meu

nu pot spera să Te încapă !

Cine poate să-L cunoască pe Dumnezeu ?

            Experienţa pe care o întâmpină conştiinţa creştină în strădania aflării lui Dumnezeu este incomodă minţii omeneşti, dar fascinantă în acelaşi timp. Descoperirea tainei existentei lui Dumnezeu nu solicita sursele cunoaşterii cât resorturile unei petreceri personale într-o comuniune cu El revelată în viaţa Bisericii.

            Prezenta lui Dumnezeu motivează fundamental fericirea, ducând-o pe aceasta dincolo de limitele simplei circumscrieri la dimensiunile umanului către orizontul îndumnezeirii; prezenţa lui Dumnezeu dă firii omeneşti libertate supremă şi împlinire desăvârşită. Între simţămintele şi “gândurile inimii” se aşază la loc de adânc nădejdea şi “îndrăznirea” cuvioasă către Dumnezeu, curiozitatea de a-l înţelege pe El.

            Cu toate acestea, puterea mintii şi a înţelepciunii nu au atingere cu realitatea pe care Dumnezeu o “mistuie” în Sine. O astfel de realitate este definită, pe calea unei articulari posibile, ca Dragoste nesfârşită, Lumină neapropiată, Izvor de Viaţă, Slavă veşnică, Putere, Bucurie, Viaţă si Adevăr, într-un cuvânt adică - Dumnezeire. Despre măsura şi posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, Însuşi Mântuitorul Hristos spune: “nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl si nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va vrea Fiul sa-i descopere”! (Matei 11, 27)

            În faţa acestor cuvinte, minţile omeneşti sunt vase slabe “puţuri crăpate” prin care intră şi trece cunoaşterea fără să poată aduna în adânc TAINA existentei lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl cunoaştem, după chip şi slavă a Tatălui, în Iisus Hristos - ca Unul ce S-a născut din veci de la Tatăl fără de mamă şi sub ani din Fecioara-Mamă fără de tată.

            Prin naşterea trupească a Fiului, Dumnezeu face loc naturii umane la Sine. Astfel cunoaşterea despre El devine posibilă omului numai în măsura asumării vieţii lui Hristos:“Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat”! Avem şansa, acum în vremea postului, să acordam vioara mintii şi a inimii noastre la această realitate a prezenţei lui Hristos, Cel ce înalţă în Sine umanitatea prin naştere, pătimire, moarte si Înviere. Încercăm aşadar, în acest răstimp de pregătire pana la Învierea Domnului, şansa unei noi cunoaşteri împreună cu Hristos, Cel ce ne-a făcut noua loc în cerurile Tatălui, sub mângâierea Duhului Sfânt.

(.L.G.) 

Un iureş de o clipă

            Ajuns-am capătul dintâi al începuturilor! De-acum zăresc cum tăinuit mijeşte scânteia gândului a toată cuprinderea … Aprinsele raţiuni ale lucrurilor străjuiesc hotarele vremii. Depărtările dezvelesc orizontul curb, arătând în aceeaşi palmă a lui Dumnezeu locul de dincolo şi asemeni locul cel de dincoace de timp !
            Forma oricărei definiţii restituie cursa prelungă a necuprinderii. Spaţiile înfrunzesc lăsând la iveală în aşteptare alte mulţimi înflorind. Valuri apar şi se desprind; în ele însele se închid, se cuprind. Înlăuntrul darurilor de sus fiecare strop de lucire stăvileşte memoria planului acestei frumoase dureri. Culorile aripilor tăriei se strâng în buchete şi ramuri. Sensurile ţes colbul zidirii! Râuri de foc se-amestecă în geamătul cerului. Se-aude strigătul solemn al primei aduceri pe lume!
            Stelele mici şi mari se smulg din orbire. Pulberea lor târăşte deodată cu ele un tunet aprins ca un ocean întins, plin de sori. Fiecare aprindere are un vuiet, fiecare fir de praf un întreg timp al devenirii sale… Învăluit în veacuri nesfârşitul se întoarce ca o piele din propria umplere. Marginile fierb! Liniile învolburează cascade… Revărsatul zorilor dintru început lasă sclipirile să se atingă, mărturisindu-şi unele altora taine. Rămân în cale pe totdeauna nedesluşite vestiri şi urmele paşilor lui Dumnezeu prin cer. E limpede: toate minunile acestea au rosturi şi – fără dubiu – au toate răstimp spre a fi înţelese!
            Împărţite rotund, căile vârtejului îşi arată intrarea spre ele. Luminătorii dau chip aşezărilor. Cele zidite se văd – sursa acestui miracol născând are limbajul luminii! Poruncile facerii curg precum lanţurile ancorelor în mare; legăturile lor acoperă până spre margini abisul.
            Cuvântul cel dintâi aduce strămutarea cea din adâncul negrăit al gândurilor ferecate, spre latura măritelor cuprinderi arătate. Din frământări de foc se pârguieşte pâinea hranei noastre celei de aici şi mersul nostru cel mărunt de prunci pierduţi pe-un strop de glod pribeag în înalturi.
            Deasupra celor aşezate peste tărie se văd corturi – sălăşluitele zidiri pline de oameni şi de îngeri şi de feţi frumoşi; În fiecare dintre-aceştia, la rându-le, s-aşează Veacul cel de peste Veac în care toate cele rostuite pe mii şi mii de ani se văd a fi un iureş doar de o clipă, ţâşnind din inima lui Dumnezeu – un iureş cald al dragostei cu care a risipit El atât dor, spre tine cel pururea mic, ca să te urce-n Cer.

(.L.G.)

Lacrima din Cer

            Nu-mi amintesc să fi înţeles vreodată când şi de ce am pierdut printre gene întâia lacrimă! Trebuie să fi fost şi pentru mine cândva o vreme a primei lacrimi, o vreme când a mijit sub pleoapele mele prima vestire a plângerii, fără ca inima şi mintea să fi cuprins încă temeiurile plânsului. Să fi plâns oare chiar din pântecele maicii mele, ori mai apoi ?! E limpede că o durere m-a făcut să plâng şi ştiu că întâia mea durere a fost durerea mamei mele … Mai ştiu că inima ei şi-a mea au plâns împreună atunci când m-am născut. Era poate întâia mea durere, era durerea ei şi-a mea!

            Altminteri m-am întrebat mereu dacă aş putea să ştiu vreodată în ce fel se vede lumea pentru întâia oară prin păienjenişul lacrimilor şi cum se pot ascunde dincolo de ochii tăi scăldaţi în umbre, lacrimile maicii tale ?! Ce şi cum poţi pricepe ?! E o taină! Taina că te-ai născut!

            Am văzut nu demult o lacrimă căzând din cer. Era o lacrimă adevărată! O lacrimă a Tatălui. Se făcea că priveam lumea de undeva de sus, foarte de sus. Priveam prin ochii Lui, prin ochii Tatălui, şi înţelegeam că nu eu, ci Tatăl priveşte! Doream de mult această minune, doream să văd lumea cu ochii Lui ! Era privirea Lui, privirea Tatălui ! Jos - o zare sfâşietoare a durerii. Vedeam cum departe, spre lume, se ţesea un loc înceţoşat, tot mai înceţoşat. Conturul împăienjenit se dezlipi căzând spre a lăsa în adâncul oricărui înţeles o privire limpede, limpede. Către cele de jos, brăzda văzduhul lacrima Tatălui. Picătura trecu spre lume. Ochi limpezi căutau de acum firea lucrurilor de departe. Lacrima Lui cădea cu vuiet mare, un vuiet al durerii. Lumea se învolbură deîndată. Picătura izbi locul de jos adâncind în ţărână sângele Fiului.

            Nu departe, în bătaia văzduhului, deschisă spre stihii, străjuia ca un hotar între pământ şi cer Crucea însângerată a păcatului întregii lumi. Pe ea, sub adumbrirea Duhului, zăcea încremenit în durerea morţii Fiul cel drag inimii Tatălui. El, Fiul Tatălui, născut din veci fără de mamă şi pogorât din ceruri sub vremi din Mamă fără de tată, zăcea fără suflare. La poalele crucii, Maica îndurerată săruta rănile adânci ale picioarelor Fiului său, pe locul unde nu se uscase încă mirul iertării femeii celei păcătoase. Maica primi cea dintâi Sângele împărtăşirii îmbrăţişând în moarte şi dincolo de moarte pe Fiul ei, cu îmbrăţişarea sfâşietoarei dureri a pierderii de Fiu. Durerea Fiului, sfâşierea Tatălui, întristarea Duhului clătinară lumea din temelii, sfărâmând aşezământul despărţirii dintre Dumnezeu şi oameni… Lacrima Tatălui cutremură pământul. Călăii înfricoşaţi îşi pogorâră deîndată genunchii spre tânguire adâncă, de la hulă şi scuipări căzură spre plângere amară. Fiul lucra acum în moarte aşezământul prefacerii din nou a lumii – ridicându-mă pe mine din moarte.

            M-am întrebat în ce fel se vede lumea pentru întâia oară prin păienjenişul lacrimilor şi cum se pot ascunde dincolo de ochii tăi scăldaţi în umbre, durerea lui Dumnezeu pentru tine ?! Am aflat în ochii Tatălui tremurul iubirii pentru mine şi am văzut însângerat, din adâncul cel mai de jos, pe Fiul încununat cu durerea cununii de spini a păcatelor mele. Am ştiut că lacrima Tatălui se revarsă şi peste durerile pribegiei mele, fiindcă şi pentru mine a plâns El … a plâns El şi pentru păcatele mele.

            Fiul Lui cel înviat mă caută să-i sorb din palmele sfărâmate Lumina. Mă află, Doamne, şi vezi cum rătăcesc în păcatele mele ! Ştiu că durerea mea este şi a Ta şi văd că neputinţele mele mi le-ai luat asupră-Ţi!

Ştiu că durerea mea Te doare şi văd că inima Ta plânge lângă a mea, pentru că vrei ca să mă nasc. Durerea Ta e întâia mea durere - durerea mea !

             De aceea lasă-mi, Doamne, mie de-a pururi … Lacrima !

(.L.G.)