Ajuns-am capătul dintâi al începuturilor! De-acum zăresc cum tăinuit mijeşte scânteia gândului a toată cuprinderea … Aprinsele raţiuni ale lucrurilor străjuiesc hotarele vremii. Depărtările dezvelesc orizontul curb, arătând în aceeaşi palmă a lui Dumnezeu locul de dincolo şi asemeni locul cel de dincoace de timp !Forma oricărei definiţii restituie cursa prelungă a necuprinderii. Spaţiile înfrunzesc lăsând la iveală în aşteptare alte mulţimi înflorind. Valuri apar şi se desprind; în ele însele se închid, se cuprind. Înlăuntrul darurilor de sus fiecare strop de lucire stăvileşte memoria planului acestei frumoase dureri. Culorile aripilor tăriei se strâng în buchete şi ramuri. Sensurile ţes colbul zidirii! Râuri de foc se-amestecă în geamătul cerului. Se-aude strigătul solemn al primei aduceri pe lume!
Stelele mici şi mari se smulg din orbire. Pulberea lor târăşte deodată cu ele un tunet aprins ca un ocean întins, plin de sori. Fiecare aprindere are un vuiet, fiecare fir de praf un întreg timp al devenirii sale… Învăluit în veacuri nesfârşitul se întoarce ca o piele din propria umplere. Marginile fierb! Liniile învolburează cascade… Revărsatul zorilor dintru început lasă sclipirile să se atingă, mărturisindu-şi unele altora taine. Rămân în cale pe totdeauna nedesluşite vestiri şi urmele paşilor lui Dumnezeu prin cer. E limpede: toate minunile acestea au rosturi şi – fără dubiu – au toate răstimp spre a fi înţelese!
Împărţite rotund, căile vârtejului îşi arată intrarea spre ele. Luminătorii dau chip aşezărilor. Cele zidite se văd – sursa acestui miracol născând are limbajul luminii! Poruncile facerii curg precum lanţurile ancorelor în mare; legăturile lor acoperă până spre margini abisul.
Cuvântul cel dintâi aduce strămutarea cea din adâncul negrăit al gândurilor ferecate, spre latura măritelor cuprinderi arătate. Din frământări de foc se pârguieşte pâinea hranei noastre celei de aici şi mersul nostru cel mărunt de prunci pierduţi pe-un strop de glod pribeag în înalturi.
Deasupra celor aşezate peste tărie se văd corturi – sălăşluitele zidiri pline de oameni şi de îngeri şi de feţi frumoşi; În fiecare dintre-aceştia, la rându-le, s-aşează Veacul cel de peste Veac în care toate cele rostuite pe mii şi mii de ani se văd a fi un iureş doar de o clipă, ţâşnind din inima lui Dumnezeu – un iureş cald al dragostei cu care a risipit El atât dor, spre tine cel pururea mic, ca să te urce-n Cer.
(.L.G.)
