Virtutea credinței s-a dovedit a fi un efort atent elaborat, o cale a intenției sigure insistent promovate, un enorm șir de argumente și definiții pe care inima le împotrivește rațiunii. Avem nevoie de un întreg eșafodaj de norme, de dispozițiuni care să ne spună ce anume este permis și ce nu, sau câte dintre cele întâmplate au sau nu au sens pentru mântuire. Astfel conștiința religioasă dezvoltă sistemic mărturisiri, proclamații opozabile necredinței și necunoașterii. Omul religios are certitudini privitoare la sine, siguranța că se situează într-un anume fel de distincție, crede că a ajuns la o înaltă descoperire interioară dacă în chip firesc i se întâmplă să vibreze la suferințele celor apropiați, ori să simtă împreună cu cel de lângă sine neputințele și durerile aceluia. Unora le trebuie mult timp să se dumirească asupra acestei minuni - anume să-ți pese de cel de lângă tine. Cunosc câteve cazuri de creștini care și-au stricat perechi multe de pantofi pe drumul bisericii, dar care n-au învățat nicidecum un mister care ține de însăși ființa acesteia: compasiunea.
Învățăm din predania sfinților că esența creștinismului este compasiune, dragoste, milă, îngăduință. Aceste cuvinte atât de mari par însă a se fi golit de rezonanța lor interioară din pricina unei prea dese întrebuințări generatoare de platitudine.
Ce anume ne poate scoate din acest pericol al platitudinii ?! Evenimentul viu, pericolul, limita pe care o trasează o astfel de stare, un astfel de impas. Pericolul este altminteri un moment de examen când proba identitară a cuplajului tău la acea realitate dă adevărata măsura a personalității tale, a bagajului tău moral. Acesta poate fi tabloul fidel al unei identități pe care în condiții normale ai fi putut să o disimulezi la nesfârșit sub machiajul ipocriziei. În situații limită însă, omul își dă adevărata măsură, își arată adevăratul chip.
Sunt aspecte ale vieții care pot fi supuse educației, antrenamentului, învățării; sunt însă disponibilități pe care nu ai cum să le cultivi altfel decât reconfigurându-ți propria viziune despre viață, despre ceilalți și despre sine. Printre virtuțile care nu se învață, ci doar se cultivă, se află compasiunea. Pare că acest simțământ este unul cât se poate de natural, firesc, universal chiar. O echipă de jurnaliști au filmat printre ruinele lăsate în Japonia de cutremurul urmat de tsunami un cățeluș care refuza să plece de lângă prietenul său, un câine mai mărișor, rănit grav. Cățelușul îl mângîia cu lăbuța pe cel aflat în suferință și îl încuraja să se ridice. Aceste imagini impresionante ne dau încredere, nouă oamenilor, că lumea nu poate pieri cu una cu două atâta vreme cât acest simțământ universal mai poate fi restituit.
Dacă efortul nostru de a deveni oameni religioși nu ne-a ajutat să fim mai buni, atunci mai putem avea speranța să învățăm “omenia” de la cățelușul zgribulit aruncat de valurile ucigașe între gunoaie și dărâmături.
Să ai suflet de câine nu poate fi același lucru cu a fi “câine de om” !
Să ai suflet de câine nu poate fi același lucru cu a fi “câine de om” !
(.L.G.)
